Adio! La Bucureşti

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe – feţe…
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi…

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

Mircea Cartarescu

2012

Cu secole în urmă, mayaşii ne-au lăsat calendarul lor, care va ajunge la final în curând. De atunci, astrologii au aflat şi ei despre apocalipsă, numerologii au creat modele numerice care o prezic, geologii afirmă că Pământul şi-a trăit deja viaţa sa de corp ceresc, oamenii de ştiinţă nu pot nega nici ei cataclismul de proporţii epopeice care urmează a avea loc pe pământ în anul 2012. O profeţie ce a pornit de la mayaşi este acum pe larg consemnată, discutată, disecată şi examinată. În 2012 vom afla – am fost avertizaţi.

Primul căruia i-a venit ideea cu privire la anul 2012 a fost scriitorul /producătorul /compozitorul Harald Kloser, co-scriitor al scenariului alături de Roland Emmerich. “Fiecare civilizaţie de pe Pământ are un mit al potopului, al dezastrului apocaliptic” menţionează Kloser. “Lucrurile merg rău, societatea nu mai funcţionează, iar planeta trebuie să o ia de la capăt. Unor oameni li se dă o a doua şansă de a începe o nouă cultură, o nouă societate, o nouă civilizaţie.”

Ideea s-a cristalizat atunci când Kloser şi Emmerich au descoperit acest reper necesar pentru a-şi broda pe el povestea lor contemporană privind sfârşitul. Calendarul mayaş ajunge până la sfârşitul celui de-al 13-lea ciclu al său, pe 21 decembrie 2012 – după această dată nu mai urmează nimic. Acest lucru, fireşte, conduce la întrebarea – dacă acest calendar nu mai continuă, ce va urma? “Veţi găsi milioane de oameni, din toate sferele societăţii, care cred că în 2012 se va produce un fel de schimbare în societate sau o schimbare în ceea ce priveşte spiritul,” afirmă Kloser. Anvergura şi varietatea teoriilor le-au oferit lui Emmerich şi Kloser idei din care să se inspire atunci când s-au apucat să redacteze scenariul.

2012 ar trebui sa fie un an ori al transformării spirituale mareţe, ori al apocalipsei. Calendarul mayaş pretinde că va fi un timp în care existenţa pământului va fi întoarsă cu susul in jos.

Nostradamus a prevestit ciocnirea unei comete imense de Pământ în 2012, iar sfântul catolic Malahie a prevestit că în acelaşi an ultimul Papă va sosi, vestitor al Zilei Judecăţii.

Avertizat de aceste previziuni, un cercetător deschide un portal într-un univers paralel şi îşi contactează replica de acolo pentru a preîntâmpina Apocalipsa.

Pride & Prejudice

Pride & Prejudice, romanul scriitoarei britanice victoriene Jane Austen, este, cred, cartea cu cele mai multe ecranizari din istoria cinematografiei. Sirul incepea cu filmul pentru televiziune din 1938, continua cu productia din 1940, ce ii avea pe Greer Garson si pe Laurence Olivier in rolurile principale si ajungea, dupa numeroase adaptari pentru micul ecran, la miniseria produsa de BBC din 1995, ai carei protagonisti erau Jennifer Ehle si Colin Firth. Despre aceasta productie s-a afirmat in repetate randuri ca a fost cea mai buna ecranizare, pana anul acesta cand era lansat filmul lui Joe Wright.

Subiectul nu mai constituie, cred, nici un secret pentru nimeni: familia Bennet din tinutul Hartfordshire reprezinta un exemplu tipic de familie a societatii de mijloc intr-o Anglie georgiana ale carei legi nescrise impun o eticheta stricta pentru unicul scop spre care sunt adusi atat femeile, cat si barbatii: casatoria avantajoasa. Lucrurile sunt cu atat mai disperate pentru familia Bennet, care trebuie sa se asigure de bunastarea a cinci fete, extrem de diferite intre ele: Jane este frumoasa, Elizabeth – inteligenta, Mary este tot timpul cu nasul in carti, Kitty – imatura, iar Lydia – salbatica. In plus, modesta proprietate a familiei urma sa fie mostenita de un var indepartat, pe care nici nu-l cunoscusera, o data cu moartea domnului Bennet. De aceasta situatie este perfect constienta doamna Bennet, a carei unica ratiune de a fi devine maritisul fetelor sale, in slujba caruia isi pune toata inteligenta, instincul, nu insa si diplomatia.
Viata se deruleaza intr-o liniste senina pana cand isi fac aparitia in zona domnul Bingley, un adevarat gentleman si prietenul acestuia, dl. Darcy, vanati de toate tinerele necasatorite ale tinutului. Ajutata de frumusetea si cumintenia ei, dar si de insistentele mamei, Jane pare ca este aleasa lui Bingley, in timp ce cerebrala Elizabeth se intrece pe ea insasi in a-l tachina pe dl. Darcy, pe care il considera lipsit de viata si de maniere.
Rece, calculat, cu o usoara tenta misogina, Darcy devine stangaci, stingher de propriul trup in care se instaleaza treptat iubirea.
Domnul si doamna Bennet (Donald Sutherland si Brenda Blethyn) alcatuiesc un cuplu contrastant prin calmul si, respectiv isteria cu care isi insotesc vorbele si gesturile. Desi amandoi sunt constienti de situatia delicata in care se afla fiicele lor, cei doi au viziuni diferite asupra vietii si a responsabilitatii: daca pentru doamna Bennet unica datorie a progeniturilor este aceea de a-si asculta parintii, urmandu-le sfaturile, pentru domnul Bennet, singura indatorire morala si crestineasca este de a-si asculta sufletul, el dandu-si consimtamantul numai in cazul in care fiicele sale sunt indragostite intr-adevar de curtezanii lor.
Impresionant este si faptul ca regizorul Joe Wright debuteaza pe marele ecran cu aceasta productie. De la atmosfera, decoruri, pana la moravurile de societate si stratificarea ei, toate sunt surprinse de camera indrazneata si jucausa a lui Wright, care stie sa se opreasca in prim-planuri sugestive atunci cand emotiile personajelor sunt cele care inlocuiesc dialogul, sau sa potenteze o anumita traire cu un peisaj de o frumusete ce taie rasuflarea.
O experienta cinematografica plina de prospetime ce redefineste o lume de mult apusa.

Ratiune si simtire

Acest roman a fost scris initial sub titlul de “Elinor si Marianne” in 1795, dupa mai multe revizuiri acesta fiind publicat in 1811 ca “Ratiune si simtire”, scriitoarea facand trecerea de la o carte scrisa in stil de scrisoare la o proza analitica. Daca ar fi sa raportam la prezent, acest roman poate fi scris intr-un stil clasic mult prea delicat pentru timpurile noastre, opera infatisand Anglia secolului XIX, unde o poveste de dragoste poate fi pierduta printre interese, egoism, puterea banilor si dezamagiri. Societatea preocupata de avere, framantarea domnisoarelor de a-si gasi un sot si egoismul sunt doar cateva dintre elementele afisate de catre scriitoare intr-o maniera atat realista cat si romantica.

Povestea incepe cu moartea neasteptata a domnului Dashwood care este tatal a trei fete Elinor, Marianne şi Margaret. Acesta isi lasa fiicele si sotia pe drumuri dupa moartea sa, deoarece averea ii corespunde acum pe drept fiului sau din prima casatorie, John. Ramase pe drumuri, fetele si mama lor se muta intr-o casuta daruita de o ruda milostiva. Elinor este cea mai mare dintre surori, fiind cea care pune ratiunea mereu pe primul plan, si actionand intr-un mod responsabil in cele mai multe dintre situatii. Marianne este sora mai mica, romantica, sensibila si plina de vise, fiind cea care pune iubirea mai presus de tot si care se ghideaza dupa sentimente. In final, insa, amandoua vor suferi din dragoste. Elinor se indragosteste de Edward, un tanar care este deja promis alteia, iar Marianne il iubeste pe John, insa acesta nu ii impartaseste iubirea.